Există şi voci foarte optimiste (care se înscriu în curentul tracoman), care au curajul de a vorbi despre proto-traci încă de la sfârşitul neoliticului, în ciuda faptului că izvoarele arheologice, singurele de care dispunem, nu sunt capabile să stabilească etnicul unei culturi materiale şi în pofida faptului că epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului şi epoca bronzului nu prezintă elemente de omogenitate a culturii materiale care ar putea fi, eventual, expresii ale unei omogenităţi etnice sau lingvistice. Cei mai realişti dintre cercetători consideră că momentul în care din blocul indo-european s-au individualizat grecii trebuie să fi fost foarte apropiat de cel în care s-ar fi individualizat şi alte populaţii balcanice, precum illyrii şi tracii. Izvoarele scrise îi atestă pentru prima oară pe traci foarte târziu. Cele mai timpurii izvoare sunt Iliada şi Odiseea, poeme homerice scrise cândva în sec.IX (Herodot este acela care-l plasează pe Homer pe la 850 a.Chr.), dar care fac referire la războiul dintre ahei şi troieni care a avut loc cândva în jur de 1200 i.e.n., deci la sfârşitul epocii bronzului, începutul epocii fierului (graniţa dintre cele 2 epocii fiind undeva în intervalul 1200-1100 a. Chr.
In acest război sunt amintite ca participante şi cateva neamuri tracice, peonii, ciconii spre exemplu ca aliaţi ai troienilor. Tot în sec. al XII-lea, izvoarele asiriene vorbesc pentru prima oară depre o populaţie nouă aşezată în Anatolia şi numită de aceste izvoare musku. Se pare că este vorba de un neam tracic, acela al frigienilor.Cele două izvoare ne dau certitudinea că pe la 1200 există deja traci, deci este posibil ca ei să existe chiar mai devreme de această vreme, dar să fie ignoraţi.
Istoria Peninsulei Balcanice în sec. XIII-XI este puţin cunoscută în condiţiile în care izvoarele scrise sunt foarte puţine. Grecia continentală este singura care dispune de unele informaţii scrise care se adaugă izvoarelor arheologice. Este vorba de vestitele şi preţioasele tăbliţe de lut scrise în linear B, cele mai multe descoperite la Pylos. In Grecia se dezvoltă, începând cu jumătatea sec. 16 i.e.n. o civilizaţie de excepţie, civilizaţia miceniană, care ocupă ceea ce se numeşte bronzul târziu, respectiv helladicul târziu. Creatorii acestei civilizaţii sunt aheii care vorbesc o limbă întrucâtva înrudită cu greaca de mai târziu, ahei care, începând din sec. 13 mai ales, duc o politică expansivă în bazinul egeean, fapt evidenţiat în primul rând de izvoarele egiptene care adesea îi amintesc sub numele de ahaiuşa sau akaivaşa pe cei din ţările mării, adică pe ahei. In cadrul activităţilor expansive se evidenţiază pregnant războiul de cucerire al Troiei, lung de 10 ani.
O serie de arheologi, pe baza unor descoperiri arheologice coroborate cu izvoarele scrise egiptene care amintesc in cateva randuri de o invazie a popoarelor mării, au creat pentru secolelele XIII-XI un tablou caracterizat printr-o mare migraţie, marea migraţie egeeană, care ar fi avut consecinţe dramatice. Această mare migraţie a ajuns la un moment dat o temă obsesivă a literaturii arheologice din sec. al XX-lea, devenind un mit al acestui secol. Cercetători de valoare au crezut în acest mit: Wolfgang Kimmig, Istvan Bona, Amalia Mozsolics, Miliutin Garasanin. De fapt, totul ar fi început de undeva din centrul Europei, cândva în Br. D (1400-1200), datorită faptului că purtătorii culturii mormintelor tumulare (Hugelgraberkultur) s-ar fi deplasat înspre SE, antrenând în migraţie o serie de alte populaţii întîlnite în cale. Urmările acestei migraţii ar fi fost colapsul civilizaţiei miceniene, dispariţia regatului hittit, pustiirea Siriei şi Palestinei. Printre populaţiile antrenate în migraţie ar fi fost si populaţii din zona Dunării Mijlocii şi Inferioare. Un rol important l-ar fi avut tracii (potrivit literaturii bulgare şi româneşti) sau illyrii, potrivit literaturii sarbo-croate. Cu această ocazie, tracii ar fi ajuns să se aşeze si în Asia Mică. Fenomenul afectează până şi Egiptul , unde, pe vremea lui Ramses al III-lea (1198-1166), au avut loc puternice atacuri ale popoarelor mării, care, înainte, au pustiit şi distrus pentru totdeauna oraşul sirian Kadeş. Aceste popoare au parcurs drumul în care, războinicii având alături de ei şi familiile lor. Printre cei pomeniţi sub numele de popoarele mării se numără filistenii, şardana, sekeliş, turusa, zecher.
Teoria migraţiei egeene a fost în mare măsură demontată de N. Sandars, iar azi această temă a fost practic abandonată, existând doar rari nostalgici. Sigur că realmente inspre 1200 are loc colapsul civilizaţiei miceniene şi tot pe la aceeaşi dată dispare regatul hittit. Prăbuşirea civilizaţiei miceniene se pare că s-a datorat mai curând unor factori interni, foarte probabil tot unui neam grec, acela al dorienilor, care sunt cei care au profitat de pe urma colapsului. Unii istorici cred că la dezastru ar fi putut contribui şi o lungă perioadă de secetă care a afectat radical economia agrară a Greciei, de altfel destul de precară. Oricum, un lucru este foarte clar: in spaţiul Greciei există indubitabil o continuitate lingvistică şi etnică. Miceniana cunoscută din tabliţele linearului B este clar înrudită cu greaca clasică. Numele unor divinităţi greceşti este aproape identic în tăbliţele linearului B ca şi unele cuvinte. Spre exemplu pa-si-reu, care în miceniană însemna demnitar, a dat în limba greacă basileu, care inseamna rege. In timpul ultimului rege hittit, Suppiluliuma al II-lea, imediat după 1200, arhiva din Hatusa este incendiată, iar unele oraşe ale regatului sunt şi ele incendiate. Dar regatul hittit este în criză de pe la 1220, când, pe vreea penultimului rege, Arnuwanda al III-lea, unele căpetenii locale dau semne de insolenţă şi-şi revendică independenţa. Aceasta ne face să credem că este posibil ca prăbuşirea regatului să se datoreze tot unor factori interni, nicidecum unei migratii devastatoare.
Argumentaţia arheologică a marii migraţii egeene se bazează mai ales pe răspândirea unei specii ceramice est balcanice, cunoscută din România şi Bugaria ca fiind tipică hallstattului timpuriu, ceramica imprimată cu pastă albă, pe spaţii destul de largi, din zona Dunării mijlocii şi Pen. Balcanică şi până în Asia Mică (ceramica de la Troia VII b 2 este pusă în legătură cu migraţia frigienilor în Asia Mică). Este foarte probabil ca ceramica imprimată să se fi răspândit ca o modă pe spaţii largi. Oricum, prezenţa ei în Grecia sau în Asia Mică s-a dovedit a fi mult prea sporadică, departe de a fi un fenomen atât de important. Al doilea argument de natură arheologică este răspândirea unor spade de tip central şi est european (spadele cu limbă la mâner) pana departe, în Creta şi Siria. Este foarte posibil, însă, ca aceste spade să se fi răspândit pe spaţii foarte largi pentru simplul motiv că erau mult mai eficiente. Azi teza migraţiei egeene a fost practic abandonată. De altfel, în Grecia, între civilizaţia miceniană şi cea post miceniană există mult mai multe elemente de continuitate decât de discontinuitate.
În concluzie, tracii există cu siguranţa în jur de 1200, ba chiar se poate avansa ideea credibilă că ei se individualizaseră din masa populaţiilor ce locuiau Europa cam în aceeaşi vreme cu strămoşii grecilor, micenienii, cândva în bronzul târziu. Orice încercare de a-i data mai devreme de bronzul târziu nu-şi poate găsi argumente credibile. Unele neamuri tracice, mysii, care au dat numele unei provincii din Asia Mică- Mysia, şi frigienii spre exemplu, este posibil să fi pătruns din diferite motive în Asia Mică, dar nu este vorba de un fenomen de masă căruia să i se datoreze prăbuşirea regatului hittit.
Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964
Hristo Danov- Tracia antică, Bucureşti, 1976.
Istoria romanilor (tratat Academia Romana), vol. I, Bucuresti, 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu