Viața militară a dacilor prezintă câteva
caracteristici ce trebuie relevate. În primul rând faptul că fiind un popor
sedentar, nu nomad, ei pornesc la război numai cu armata lor, nu cu întreg
neamul – femei, copii, bătrâni- așa
cum fac germanicii sau iranienii din bazinul dunărean, care-și iau cu ei în expidiție și familie și bogății. Un al doilea fapt este disprețul pentru moarte. Crezând potrivit
religiei lor că sufletul este nemuritor, considerând deci moartea nu ca pe un
sfârșit, ci ca un
început, și anume o viață nouă, alături de Zalmoxis, dacii
luptă cu un avânt și
un curaj extraordinar. Sinuciderile în război, atunci când înfrângerea este
inevitabilă, sunt un fapt obișnuit.
Dovadă sunt regele Dapyx care lupta contra lui Crassus (28 î. Hr.) și Decebal împreună cu sfetnicii săi,
în al doilea război cu Traian.
Încă din vremea lui Tucidide, geții(dacii) sunt cunoscuți
drept buni călăreți. Ei trag cu arcul din fugă, tehnică preluată de la
sciți.
Triburile din partea de șes, de stepă (“pustia” geților
din Bugeac, de care ne vorbește Strabon, așa
trebuie înțeleasă, ca stepă) aveau în special cavaleri, în timp ce
în părțile muntoase predomină pedestrimea. Pe columna lui
Traian, dacii sun înfățișați luptând de obicei pe jos. Ei au
o armă specifică -o sabie încovoiată – și un scut rotund. Unii poartă și
spadă -lungă și dreaptă-, sau sabie scurtă, cu două tăișuri,
asemenea celei romane. Sunt prezente și lăncile, sulițele,
prăștii
pentru aruncat pietre sau plumb. În sfârșit, unii sunt reprezentați
cu topoare măciuci, ciomege, într-un cuvânt arme țărănești, așa
cum vom întâlni și la români peste mai bine de un mileniu.
Drapelul dacilor (dracon) era în formă de balaur, având cap de lup, cu gura
deschisă, din metal – probabil aramă sau bronz – și un trup ondulat, ca al șarpelui
când umblă. Se pare că aerul, mai ales când era vânt, pătrunzând în gura capului
de lup, făcea să se audă un șuierat care trebuia să-i
mobilizeze pe daci și să îi înspăimânte pe inamici. Dacii cunoșteau
de asemena și berbecele pentru dărâmarea zidurilor și
porților
dușmane,
precum și un fel de baliste, pentru azvârlirea de la distanță
a sulițelor și a pietrelor mari. Mai ales când
au început luptele cu oștile Romei, dacii și
-ai îmbogățit armamentul și și-au perfecționat
întăriturile. Una din condițiile păcii încheiate între Domițian
și
Decebal era tocmai procurarea de către imperiu a inginerilor și
meșterilor
de care avea nevoie regele dac.
Numărul oștenilor a variat, după cum fluctua întinderea și
puterea statului. În timpul lui Burebista, Strabo ne spune că armata se ridica
la 200.000 de oameni, posibil să fie o exagerare, dar oricum cu siguranță
dacii aveau o oaste numeroasă, oricum mai mai mare decât cele obișnuite
din acea vreme, adică 20-30.000 de luptători. Mai târziu, când statul se
fragmentează în patru apoi cinci părți, armata număra, conform aceluiași
autor, aproximativ 40.000. În timpul lui Decebal, numărul trebuie să fi crescut
considerabil. Conform scriitorului Ioanes Lydus, care preia informația
din Getica lui Criton, prizonierii luați de Traian erau în număr de
50.000. Aceste cifre pot fi reale deoarece dacii erau un popor numeros.
În ceea ce privește fortificațiile, ele erau de două feluri,
după natura locului. La șes apărarea se făcea prin valuri
de pământ, palisade din lemn și șanțuri. În regiunea muntoasă,
fortificațiile erau din piatră și aveau proporții
impunătoare. Ruinele de la Grădiștea Muncelului, Costești,
Blidaru, Piatra Roșie, Ocnița, Bâtca etc. stau mărturie.
Ziduri puternice, din blocuri mari de piatră- blocuri asamblate și
întărite cu bârne de lemn într-un sistem propiu de construcție,
denumit de specialiști murus dacicus (zid dacic) sau opus dacicum (construcție
dacică)-, platforme de observare succesive, turnuri de apărare care acoperă
câte un munte întreg, toate acestea ne arată elocvent nivelul la care ajunsese
arta militară a dacilor. Fortificațiile din munți
nu sunt cu nimic mai prejos decât cele similare ale grecilor din epoca veche
sau cele romane. Ele arată o concepție militară superioară și
mijloace de execuție remarcabile.
sursa
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura Albatros, București,
1971
TRACII
Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic
Zamolxe's Blog
Am creat acest blog in speranta ca voi reusi sa va readuc interesul pentru istoria romanilor.
Cine suntem? De unde venim? Care sunt stramosii nostri?
Acestea sunt intrebari pe care ar trebui sa si le puna fiecare , incercand sa afle cat mai mult.
Textele de pe acest blog nu sunt scrise de mine pentru ca nu sunt istoric, sunt doar pasionat de istorie. O sa mentionez de fiecare data sursa acestor articole de pe blog.
Cine suntem? De unde venim? Care sunt stramosii nostri?
Acestea sunt intrebari pe care ar trebui sa si le puna fiecare , incercand sa afle cat mai mult.
Textele de pe acest blog nu sunt scrise de mine pentru ca nu sunt istoric, sunt doar pasionat de istorie. O sa mentionez de fiecare data sursa acestor articole de pe blog.
luni, 28 aprilie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)