Viața militară a dacilor prezintă câteva caracteristici ce trebuie
relevate. În primul rând faptul că fiind un popor sedentar, nu nomad, ei
pornesc la război numai cu armata lor, nu cu întreg neamul – femei,
copii, bătrâni- așa cum fac germanicii sau iranienii din bazinul
dunărean, care-și iau cu ei în expidiție și familie și bogății. Un al
doilea fapt este disprețul pentru moarte. Crezând potrivit religiei lor
că sufletul este nemuritor, considerând deci moartea nu ca pe un
sfârșit, ci ca un început, și anume o viață nouă, alături de Zalmoxis,
dacii luptă cu un avânt și un curaj extraordinar. Sinuciderile în
război, atunci când înfrângerea este inevitabilă, sunt un fapt obișnuit.
Dovadă sunt regele Dapyx care lupta contra lui Crassus (28 î. Hr.) și
Decebal împreună cu sfetnicii săi, în al doilea război cu Traian.
Decebal
Încă din vremea lui Tucidide, geții(dacii) sunt cunoscuți drept buni
călăreți. Ei trag cu arcul din fugă, tehnică preluată de la sciți.
Triburile din partea de șes, de stepă (“pustia” geților din Bugeac, de
care ne vorbește Strabon, așa trebuie înțeleasă, ca stepă) aveau în
special cavaleri, în timp ce în părțile muntoase predomină pedestrimea.
Pe columna lui Traian, dacii sunt înfățișați luptând de obicei pe jos.
Ei au o armă specifică -o sabie încovoiată – și un scut rotund. Unii
poartă și spadă -lungă și dreaptă-, sau sabie scurtă, cu două tăișuri,
asemenea celei romane. Sunt prezente și lăncile, sulițele, prăștii
pentru aruncat pietre sau plumb. În sfârșit, unii sunt reprezentați cu
topoare măciuci, ciomege, într-un cuvânt arme țărănești, așa cum vom
întâlni și la români peste mai bine de un mileniu.
Daci in lupta
Drapelul dacilor (dracon) era în formă de balaur, având cap de lup,
cu gura deschisă, din metal – probabil aramă sau bronz – și un trup
ondulat, ca al șarpelui când umblă. Se pare că aerul, mai ales când era
vânt, pătrunzând în gura capului de lup, făcea să se audă un șuierat
care trebuia să-i mobilizeze pe daci și să îi înspăimânte pe inamici.
Dacii cunoșteau de asemena și berbecele pentru dărâmarea zidurilor și
porților dușmane, precum și un fel de baliste, pentru azvârlirea de la
distanță a sulițelor și a pietrelor mari. Mai ales când au început
luptele cu oștile Romei, dacii și -ai îmbogățit armamentul și și-au
perfecționat întăriturile. Una din condițiile păcii încheiate între
Domițian și Decebal era tocmai procurarea de către imperiu a inginerilor
și meșterilor de care avea nevoie regele dac.
Draco, drapelul dacilor
Numărul oștenilor a variat, după cum fluctua întinderea și puterea
statului. În timpul lui Burebista, Strabo ne spune că armata se ridica
la 200.000 de oameni, posibil să fie o exagerare, dar oricum cu
siguranță dacii aveau o oaste numeroasă, oricum mai mai mare decât cele
obișnuite din acea vreme, adică 20-30.000 de luptători. Mai târziu, când
statul se fragmentează în patru apoi cinci părți, armata număra,
conform aceluiași autor, aproximativ 40.000. În timpul lui Decebal,
numărul trebuie să fi crescut considerabil. Conform scriitorului Ioanes
Lydus, care preia informația din Getica lui Criton, prizonierii luați de
Traian erau în număr de 50.000. Aceste cifre pot fi reale deoarece
dacii erau un popor numeros.
În ceea ce privește fortificațiile, ele erau de două feluri, după
natura locului. La șes apărarea se făcea prin valuri de pământ, palisade
din lemn și șanțuri. În regiunea muntoasă, fortificațiile erau din
piatră și aveau proporții impunătoare. Ruinele de la Grădiștea
Muncelului, Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Ocnița, Bâtca etc. stau
mărturie. Ziduri puternice, din blocuri mari de piatră- blocuri
asamblate și întărite cu bârne de lemn într-un sistem propiu de
construcție, denumit de specialiști murus dacicus (zid dacic) sau opus
dacicum (construcție dacică)-, platforme de observare succesive, turnuri
de apărare care acoperă câte un munte întreg, toate acestea ne arată
elocvent nivelul la care ajunsese arta militară a dacilor.
Fortificațiile din munți nu sunt cu nimic mai prejos decât cele
similare ale grecilor din epoca veche sau cele romane. Ele arată o
concepție militară superioară și mijloace de execuție remarcabile.
Blidaru
sursa
Constantin C. Giurescu,
Dinu C. Giurescu,
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura Albatros, București, 1971
http://www.istorie-pe-scurt.ro
