Armata geto-dacilor în secolele I-II d.Hr.

     La nivelul secolului I d.Hr., armata dacă era una bine organizată și instruită permanent. Referindu-se la geții din Dobrogea, poetul latin Ovidius afirmă că “getul c-o mână e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Tristia, cartea a V-a, X, v. 24). Un alt autor antic, respectiv Dion Chrysostomos, relatând evenimentele din Dacia în preajma anului 89 d.Hr., povestește, la rândul său, că  “Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru și în țara geților am ajuns la niște oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări ci erau agitați și tulburați. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire și putere, iar alții pentru libertate și pace.”

     În regatul lui Decebal, se practica sistemul de recrutare teritorial-unională și pe obști, opinează D. Berciu. Organizarea armatei prevedea corpuri de cavalerie și de infanterie, care, după pacea încheiată de către Decebal și Domițian în anul 89 d.Hr, sunt instruite și dotate tehnic după modelul trupelor romane, cu ajutorul instructorilor și inginerilor militari romani.
     În ceea privește tipul de arme folosit de ostașii daci, descoperirile arheologice, cumulate cu informațiile din izvoarele literare și cu analiza reprezentărilor luptătorilor pe diverse monumente din lumea romană, ne permit astăzi să stabilim și să putem descrie o serie de obiecte aflate în dotarea lor: sica (o sabie scurtă, încovoiată și ascuțită spre exterior), falxul (sabie curbă, de dimensiuni mari), sabia așa-numită de tip celtic (sabie dreaptă, de mărime medie, utilizată mai ales de nobili), coasa (folosită ca armă de către țărani până în evul mediu), arcul (în mânuirea căruia daci excelau, fiind recunoscuți drept arcași deosebiți, era realizat din lemn bine ales și avea o bătaie de peste 100 de metri, de multe ori folosindu-se săgeți cu vârful înmuiat în otrava, trase din galopul cailor), lancea, toporul (folost mai rar), sulița și praștia.
     Eficiența falxului, armă văzută drept una dintre cele mai pericolase ale antichității, este evidențiată și de unele surse literare. Fronto, în lucrarea Principia Historiae, II, notează: „Traian a venit la război cu soldați încercați, care-i disprețuiau pe parți și nu le păsa de săgețile lor, după ce văzuseră rănile groaznice făcute de săbiile curbe ale dacilor.“ Arma avea lama lungă și curbată, ascuțita pe partea concavă și prevăzută de obicei cu un mâner din lemn, unele exemplare descoperite prezentând șanțuri pentru scurgerea sângelui.
Falxul era destinat tăierii, care se făcea printr-o mișcare combinată de lovire și de apăsare în jos, arma fiin manevrata cu ambele mâini. Mai mult, datorită vârfului ascuțit și curbat în jos, sabia putea penetra ușor coifuri și armuri. Această armă a determinat, de altfel, modificarea coifurilor legionarilor de către armurierii militari romani, prin adăugarea a două benzi groase de metal așezate transversal. Fragmente de falxuri au fost descoperite la Piatra Craivii, Căpâlna, Cugir, Coțofenești, Piatra Neamț și Popești.

     Pentru protejarea trupului soldatului, se foloseau scuturi (cele mai multe fiind ovale, realizate din lemn și acoperite cu piele sau, uneori, cu foi metalice), cămașa de zale (folosită, în special, de soldații din cavalerie) și coiful (folosit mai ales de nobili, având formă cilindrică). Dotarea tehnică a soldatului dac este reliefată într-un mod destul de clar pe unele monumente ridicate de romani, precum Columna lui Traian. Aici, de pildă, scuturile folosite de daci sunt prezentate ca având garnituri metalice cu ornamente florale și geometrice. Scutul de formă ovală era utilizat atât de pedestrași, cât și de ostașii din trupele de cavalerie, el protejând trupul militarului de la umăr până în zona genunchilor.
     Deoarece, așa cum arătat mai sus, scuturile dacilor erau confecționate din lemn, până la noi s-a păstrat doar partea centrală a acestora, realizată din fier, numită umbo. Acest umbo are o formă rotundă a părții bombate și este înconjurat de o bordură plată, orizontală. Umbo-ul era fixat de lemn cu ajutorul unor cuie și unit cu mânerul aflat în partea inferioară. Multe astfel de umbo au fost descoperite în morminte tumulare datate din perioada sec I î.Hr.- I d.Hr. și în fortificații geto-dacice, la Cugir, Cetățeni, Lăceni, Popești, Zemplin, în cetățile de la Luncani – Piatra Roșie și Tilișca. Asemănări ale umbo-ului central specific scuturilor dacice pot fi sesizate prin comparație cu aceleași piese întâlnite la scuturile tracilor sud-dunăreni sau cele ale celților.
     Pe marginile scutului erau bătute plăcute metalice, după cum arată V.Bârcă în “Echipamentul și armamentul defensiv al geto-dacilor în preajma războaielor daco-romane”. Potrivit autorului amintit, scutul oval geto-dacic avea o proporție de 2:1, lungime-lățime, iar înălțimea sa era de la sol până mai sus de mijlocul luptătorului. Conform opiniilor exprimate de specialiști, scuturile dacice erau mai ușoare decât cele utilizate de romani și, drept urmare, mai ușor de manevrat, dar și mai eficiente în lupta corp la corp decât scuturile rotunde grecești.
     Cercetarile arheologice au relevat și un alt tip de scut, posibil un scut de paradă, precum cel descoperit la Piatra Roșie. Acesta era realizat tot din lemn, dar era acoperit cu o placă de metal, decorată cu motive vegetale și animale în relief.

     Prezența armurilor confecționate din zale în dotarea ostașilor daci este confirmată prin descoperirea unor astfel de obiecte la Cugir, Poiana (Gorj), Popești (Giurgiu) și Radovanu. Avantajul unei astfel de armuri era conferit de maleabilitatea ei și de faptul că nu crea prea multe incomodități purtătorului. Cămașa de zale ajungea până la genunchii luptătorului, la brâu acesta purtând o curea lată de piele. În multe cazuri, la curea era purtată sica și un pumnal scurt din fier cu lama ușor curbată. În picioare luptătorul purta fie încălțaminte din pâslă, fie din piele, dotată cu pinteni de fier.
     Pe lângă cămașa de zale, este atestată utilizarea de către geto-daci și a armurii de tip lorica squamata, confecționată din plăcuțe de fier sau bronz, suprapuse în forma solzilor de pește, cu incizii în părțile superioare prin care se trecea sârma care le fixa de pieptarul din piele. Fragmente ale unei astfel de armuri au fost găsite, în spațiul nord-dunărean, într-un mormânt tumular cercetat la Răcătau (datat din secolul I d.Hr., aparținând unui nobil geto-dac), precum și în fortificația de la Șimleul-Silvaniei. Trebuie pecizat că, în cazul mormântului de la Răcătau, fragmentele de solzi metalici au fost găsite împreună cu fragmente de zale, ceea ce indică o posibilă combinație între cele două tipuri de armuri folosite de geto-daci.
     Coifurile descoperite pe teritoriul Daciei provin, în mare parte, din morminte de incinerație, gradul lor mare de deteriorare făcând aproape imposibilă reconstituirea lor fidelă. Astfel de obiecte au fost descoperite de arheologi pe șantiere precum cele de la Piscul Crăsani, Popești sau Poiana, multe dintre ele datând din secolul I î.Hr. Ele erau purtate îndeosebi de nobili, care se distingeau, astfel, pe câmpul de luptă, de restul ostașilor. Potrivit rezultatelor cercetărilor din teren, utilizarea coifurilor dacice de către autohtoni încetează în primul secol al erei noastre.
     Luptătorul de rând purta un suman cu mâneci lungi, o mantie prinsă pe umeri și pantaloni încrețiți, în timp ce nobilii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur și argint, o manta cu ciucuri, pantaloni și pe cap caciulă răsfrântă (pileusul dacic, asemănător bonetei frigiene).
     În privința strategiilor de luptă, informațiile disponibile arată că geto-dacii aplicau, în mod frecvent, în cursul conflictelor, acțiuni de hărțuire a inamicului, menite să-l demoralizeze, să-i reteze liniile de aprovizionare și comunicare. De multe ori, unitățile dacilor acționau la adăpostul întunericului împotriva oștilor inamice, având avantajul cunoașterii amănunțite a terenului, trecătorilor, potecilor, cursurilor de apă și pădurilor. De altfel, dacii se foloseau adesea de particulăritățile terenului pentru a organiza ambuscade. De asemenea, una dintre stratagemele utilizate de strămoșii noștri era “tactica pământului pârjolit”, aplicată în acest spațiu până în plin ev mediu de urmașii acestora.

    În perioada la care facem referire aici, anume momentul anului 106, armata lui Decebal, din punct de vedere numeric, era considerabil mai mică decât forța militară de care dispunea Burebista cu mai bine de 150 de ani înaintea sa. Astfel, dacă izvoarele antice vorbesc despre o armată de până la 200.000 de soldați, aflată la dispoziția lui Burebista, oastea condusa de către Decebal pare să fi fost formată din aproximativ 50.000 de oameni. Acestui număr de ostași i se adaugă unități ale aliaților, în număr înca nedeterminat cu exactitate.
     Numeroasele cetăți și așezări fortificate dacice, unele dintre ele fiind datate din perioada premergătoare lui Burebista, atestă o tehnică de construcție superioară altor popoare din jur, dar și o gândire strategică evoluată a liderilor militari geto-daci. Dintre ele, 20 au fost descoperite numai în regiunea Moldovei și au o vechime de 2500-2300 de ani, cele mai importante fiind cele de la Stâncești și Bâtca Doamnei. În vremea lui Decebal, cel mai important punct cu caracter militar îl reprezenta sistemul de cetăți și fortificații din Munții Orăștiei, sistem care, după părerea lui I.H.Crisan, “nu-și are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei”.
     Pana în prezent, arheologii au descoperit și cercetat parțial nu mai puțin de 40 de puncte care fac parte din sistemul ce avea ca rol protejarea capitalei statului dac, Sarmizegetusa Regia. Amintim, dintre ele, cetățile de la Costești, Blidaru sau Fețele Albe. Tehnica de construcție este una personalizată, prin prezența așa-numitului “murus dacicus”, zid dacic, realizat într-un mod unic în lumea antică. În același timp, în cazul sistemului de fortificații din Munții Orăștiei se poate observa și prezenta unor elemente arhitectonice de origine elenă, semn că, probabil, dacii au utilizat și meșteri și arhitecți greci la construirea lor sau meșteri autohtoni care au învățat tehnica de lucru în lumea elenă.
     Geto-dacii au dovedit pricepere în ceea ce privește tehnica de realizare a construcțiilor militare și a celor cu rol defensiv. Principalele elemente tehnice care au fost atestate în cazul acestui tip de construcții sunt reprezentate de valuri de pământ, palisade, ziduri, terase fortificate, platforme săpate în stâncă, turnuri de veghe pe culmi și piscuri și șanțuri săpate la poalele pantelor, arată R.Tanțău.

Cetatea de la Blidaru,reconstituire

     Existența, de pildă, a unor valuri de pamant, simple sau cu palisade, sunt confirmate la Stoina, Arpașul de Sus, Jigodin, Târgu-Ocna, Cioclovina Ponorici, Costești și Popești, în ultima locație amintită arheologii sesizând similitudini în tehnica de realizare cu fortificațiile de pământ din Europa Centrală aparținand celei de-a doua epoci a fierului. Cetățile de pământ se construiau, în general, pe culmea unui deal cu pante abrupte, culme unită cu restul terenului din jur printr-o porțiune îngustă, o punte apărată de un șanț și un val de pământ.
     Cetățile din piatră, pe de altă parte. sunt considerate sisteme de apărare superioare celor de pământ. Astfel de construcții, pe lângă cele din Munții Orăștiei, au fost descoperite și cercetate la Căpâlna, Piatra-Craivii, Bâtca-Doamnei, Tilișca, Bărboși sau Ocnița. Zidurile acestor fortificații au fost realizate printr-o îmbinare a pietrei cu lemnul, tehnică cunoscută, la acea vreme, și de celți. Totuși, mulți istorici români, printre care Vasile Pârvan, sunt de părere că tehnica geto-dacică de realizare a zidurilor era una superioara celei celtice.
     Astfel, dacă la celți “avem mai degrabă un zid de grinzi așezate transversal, unele în lungul, altele în latul zidului, iar inserțiile sunt umplute cu pământ bătut și sfărâmătură de piatră, numai fronturile externe ale zidului fiind placate cu piatră, anume cu blocuri mici și neregulate”, după cum opinează Parvan, zidurilor realizate de geto-daci erau ridicate din blocuri mari de piatră, grupate în doi paramenți, între care era așezat pământ. Paramenții erau legați cu ajutorul unor grinzi de lemn, poziționate transversal pe toataă grosimea zidurilor. Multe blocuri de piatră erau prevăzute cu jgheaburi, tăiate în partea de sus, uneori și în partea de jos, pentru scurgerea apei.
    Mortarul era folosit de geto-daci destul de rar, după cum relevă arheologia. Urme ale utilizării acestuia au fost găsite în cazul unei porțiuni de zid de la Piatra Roșie și în cursul cercetărilor efectuate la o cisternă de apă localizată lângă Blidaru.

Daci atacand o fortareata romana

     Bastioanele și turnurile reprezentau elemente constitutive ale fortificațiilor din piatră generalizate la mai toate cetățile geto-dacilor. La Costești, de pildă, este atestat un bastion care supraveghea drumul de acces spre cetate, în timp ce la Piatra Roșie arheologii au confirmat șase turnuri, iar la Bănița un turn de veghe realizat din lemn și chirpici.
     De asemenea, fortificațiile de piatra erau dotate și cu așa-numite “cazemate’ sau “platforme de luptă”. Spre exemplu, la Blidaru, zidul de incintă este dublat de un zid paralel, construit în interior, spațiul dintre ele fiind segmentat prin pereți perpendiculari. Din îmbinarea lor rezultau platforme pe care se poziționau catapulte sau baliste.
     Evident, de la cetate la cetate sau de la o zonă la alta, tehnicile de construcție a zidurilor prezintă și unele particularități. De pildă, în cazul cetății de la Piatra-Craivii, se poate observa prezența unui element distinct, anume porțiuni de 1,5 metri, formate din trei rânduri de blocuri, despărțite de stâlpi verticali, legate atât transversal, cât și longitudinal, prin grinzi de lemn. Însă, per ansamblul spațiului carpato-danubiano-pontic, cetățile de piatră ale geto-dacilor prezintă un caracter destul de omogen.

sursa:
 http://www.vatra-daciei.ro
fragment din volumul “Pe urmele geto-dacilor“, autor Valentin Roman