Insula Serpilor - Pamant Romanesc Rapit

Insula Şerpilor

Localizarea Insulei Şerpilor 

 

      Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti). A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura care se gaseşte în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.

      Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cedate forţat de România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, şi sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din UcrainaLocalizareInsula Şerpilor este o formaţiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de oraşul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″ latitudine nordică şi 30°12′12″ longitudine estică.

      Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe ţărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe şi Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este oraşul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraş ucrainean este oraşul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.

      Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafaţă de 0.17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia

      Insula are o  suprafata de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m.

      Urmând direcţia NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.

Harta altimetrică a Insulei Şerpilor

      Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Ţărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălţimea redusă atât a ei, cât şi a zonei continentale.

      Înălţimea maximă a ţărmurilor atinge 21 m, mai ales în S şi E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât ţărmul de S, cât şi cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Ţărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.

      Ţărmurile de N şi de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Ţărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.

      Adâncimile apei mării în apropierea ţărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5—6 m, în Sud de 13—23 m, în Est de 9—19 m, iar în Vest de 10—16 m.

      Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate şi cuarţite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetaţie de stepă şi o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.

      Şarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2 metri şi era complet inofensiv, dar cu o înfăţişare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfăşurate de sovietici.

      Singura utilizare a Insulei Şerpilor în trecut , era ca bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.

     În noiembrie 2003, autorităţile ucrainiene au declarat Insula Şerpilor zonă de rezervaţie naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiţii pentru turism.

Legenda lui Achile

      Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce – Λευκός (“Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite aici ruine de marmură albă.

      Ea este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei.

Eroul Achile

      În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.

      Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreţ în cinstea lui Ahile – erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost şi alte edificii în care locuiau preoţii. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, iar  în anul 1823  ruinele vestitului templu închinat lui Achile şi alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor.

      Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă.

      Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.

      Acest templu este menţionat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuţii“ că: “Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…“

      Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.

      Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe “insula sfântă”.

      Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., Bucureşti, 1988), afirma prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor.

      Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. (…) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.“

      O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiţilor“.

      Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor.

Istoria insulei

      Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

      După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân.

      În Cronica de la Nürnberg se afirmă că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi” . Prin termenul de Peuce se înţelegea şi Delta Dunării.

      În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

      Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula. De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

      Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

      Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ .

      În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

     În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

      Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

      Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării.

      Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

      În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

      Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

      Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

      Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor. Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Insula Serpilor in anul 1896

      Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

      În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

      Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Şerpilor. Situaţia juridică a Insulei Şerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferinţa din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Şerpilor sub administraţia deplină a României.

      Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia şi nordul Bucovinei din 26 iunie şi, respectiv 28 iunie 1940, precum şi discuţiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Şerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce priveşte frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când judeţele Cahul şi Ismail au fost anexate Rusiei.

      Din august 1941 până în august 1944, Insula Şerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german “Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat Insula Şerpilor, făcând doi prizonieri germani.

      La Conferinţa de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegaţia sovietică a prezentat, în contextul discuţiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi. La insistenţele delegaţiei române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactităţile de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). Insula Şerpilor, potrivit hărţii mai sus amintite, rămânea în continuare României.

      Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate după primul război mondial, care cuprindeau în ce priveşte România o descriere amănunţită a graniţelor, nu preciza linia de demarcaţie a graniţei româno-sovietice.

      Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiţie unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor statului român.

Anexarea Insulei Şerpilor de către URSS în anul 1948

      La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS” (art. 1, lit. b).

      În cursul acţiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul braţului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul ci braţe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Tătaru, Coasta Dracului, Dalerul mare şi Dalerul mic, ci şi Ostrovul Limba de la gurile braului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Şerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în acelaşi mod s-au mai pierdut şi alte câteva insuliţe de pe braţul Chilia).

      Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de externe din cele două ţări (Nikolai P. Şutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar) au semnat chiar pe Insula Şerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deşi aceasta nu aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.

      La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba şi de Braţul Chilia.

      Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-lui Insula Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat şi i-au debarcat în oraşul Sulina.

      Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor.

      În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

      Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

      Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.

       Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional.

      Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

      În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice. În hărţile tipărite la Chişinău Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

      Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958} şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

      Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări. Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.

Importanţa strategică a Insulei Şerpilor

      Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

      După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

      Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

      Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

      În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Universităţii Naţionale din Odessa.

      Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

      În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.

      Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are şi o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internet.

      Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou continental de 20 km.

      La 5 iulie 2006, la iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înfiinţarea unei localităţi (Belîi) pe Insula Şerpilor, hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei.

      În documentul adoptat cu acest prilej s-a menţionat că apariţia acestei localităţi pe Insula Şerpilor va permite “crearea condiţiilor necesare în vederea dezvoltării turismului ştiinţific şi a pescuitului, precum şi crearea unor condiţii optime de viaţă persoanelor care se află permanent pe insulă”. S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localităţi. Alte 300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de stat în acelaşi scop.

      Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.

Disputele dintre România şi Ucraina

Variantele de delimitare a zonelor economice

      Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental şi zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.

      În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

      La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.

      La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

      România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.

      După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

      Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

      Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

      Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost  subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat  la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

      Miza disputei româno-ucrainene este si a fost  în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi  exploatării resurselor de hidrocarburi.

      In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfarsit delimitat  ca urmare a Hotararii Curtii Internationale de Justitie de la Haga , hotararea respectiva mentionand exact suprafetele  care revin Romaniei si Ucrainei.

sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă