9 Mai 1877 – PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI

     Un moment crucial în istoria poporului român, care a creat condiţii favorabile dobîndirii independenţei totale şi depline, l-a reprezentat Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în anul 1859. Crearea statului modern România a constituit pîrghia de susţinere a tuturor eforturilor spre înfăptuirea independenţei noastre statale, ca şi spre realizarea Marii Uniri din 1918, prin atracţia exercitată de noul stat pentru românii ce mai trăiau sub stăpînire străină. Perioada istorică ce a trecut după Unirea Principatelor (1859-1877) se caracterizează prin concentrarea eforturilor întregului nostru popor în direcţia consolidării statului în vederea transformării sale într-o pîrghie de susţinere a acţiunilor destinate să ducă la dobîndirea independenţei naţionale, la suprimarea oricăror dependenţe faţă de Poarta Otomană.

     Cucerirea independenţei era o cerinţă fundamentală a afirmării ţării noastre în concertul naţiunilor europene, a împlinirii aspiraţiilor vitale ale maselor populare. Românii din toate provinciile istorice, din toate clasele şi categoriile sociale şi-au exprimat, în cele mai variate forme, mai ales după Unirea Principatelor din 1859, dorinţa fierbinte de a milita pentru înfăptuirea dezideratului secular al independenţei naţionale.
      Dînd curs acestor deziderate, între anii 1871-1877, România a procedat, treptat, la eludarea deliberată a prerogativelor suzeranităţii turceşti, prin acte de politică ce-i defineau cu claritate entitatea în relaţiile internaţionale. Încheierea la Bucureşti a Convenţiei telegrafice româno-austro-ungară, la 8 august 1871, a Convenţiei poştale româno-sîrbe, la 27 octombrie 1871, tot la Bucureşti, înfiinţarea agenţiei diplomatice române la Berlin, la 6 mai 1871, înfiinţarea agenţiei diplomatice române la Roma, la 16 martie 1873, şi a celei de la Petersburg, la 24 martie 1874, semnarea la Viena a Convenţiei comerciale româno-austro-ungare la 10 iunie 1875, încheierea la Bucureşti a Convenţiei de comerţ şi navigaţie româno-ruse la 15 martie 1876, sînt numai cîteva dintre actele de politică externă românească ce demonstrează poziţia naţională a României, care se manifestă, de fapt, ca un stat liber şi independent.

 

     Declanşarea Crizei Orientale din 1875 a oferit României posibilitatea obţinerii independenţei. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), din Bulgaria (1876), urmată de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru, pe de o parte, şi Turcia, pe de alta (1876), a creat cadrul prielnic pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar, Alexandru al II-lea, era hotărît să recupereze ce pierduse ţara sa în urma Tratatului de la Paris din 1856.
      Decizia României de a folosi acest prilej pentru a dobîndi independenţa a fost precipitată de noua constituţie otomană, adoptată la 11)23 decembrie 1876, care califica România drept „o provincie privilegiată”.
      Astfel, între 11 decembrie 1876 şi 30 ianuarie 1877 a avut loc la Constantinopol Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene, cu scopul de a determina Poarta să acorde unele libertăţi popoarelor supuse. Pentru torpilarea Conferinţei, guvernul otoman, condus de Midhad-paşa, a proclamat la 11 decembrie o constituţie cu aparenţe liberale, în care România era desemnată „provincie privilegiată” a Imperiului otoman. Faţă de atitudinea obstrucţionistă şi chiar jignitoare a Porţii otomane, la 22-23 decembrie, Parlamentul român protestează vehement, iar primul ministru a declarat: „nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu au putut să pătrundă pînă în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhad-paşa cu condiţiunea lui”. Legăturile României cu Poarta Otomană erau aproape simbolice. Ele trebuiau înlăturate pentru a oferi ţării un statut de sine stătător.

     Diplomaţia românească a încercat calea diplomatică. Astfel, Mihail Kogălniceanu, în iunie 1876, adresează Turciei şi Puterilor garante o notă diplomatică prin care solicita să fie recunoscută de către Europa individualitatea statului român şi numele de România, integritatea teritoriului său. Nota aducea o amplă argumentare istorică şi politică privind justeţea drepturilor revendicate de România. Esenţa mesajului diplomatic era, de fapt, recunoaşterea independenţei de stat a României. Dar, eforturile lui Mihail Kogălniceanu din primăvara şi vara anului 1876 de a grăbi procesul ameninţînd guvernul otoman că va trece la acţiune dacă acesta nu recunoaşte imediat independenţa României, nu au reuşit să atragă sprijinul internaţional.
      Calea diplomatică fiind respinsă, rămînea calea armelor. Cum în acel moment Rusia era pregătită să intre în război împotriva Turciei, sub pretextul protejării creştinilor ortodocşi din Balcani, România se îndreaptă spre o alianţă cu Rusia, pentru a-şi cîştiga independenţa prin eforturi militare.

     La 29 septembrie 1876, în cursul unei întrevederi la Livadia (Crimeea), Ion I.C. Brătianu, primul ministru al României, secondat de ministrul de război al României, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul A.M. Gorceakov, a fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor prin România. În negocierile care au urmat, Carol I şi Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general, care nu numai că avea să acopere chestiunile militare, ci să asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială a ţării. Dar ţarul şi ministrul său doreau numai o convenţie limitată, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a ajunge la Dunăre, evitînd chestiunile politice. Ambele părţi au rămas pe aceste poziţii pînă în aprilie 1877, cînd, războiul dintre Rusia şi Imperiul otoman fiind iminent, Rusia a cedat. La 4)16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti de către Mihail Kogălniceanu – ministrul de externe – şi agentul diplomatic rus, baronul Dimitrie Stuart, Convenţia româno-rusă ce reglementează tranzitul trupelor ruse spre Balcani; în acelaşi timp, guvernul rus se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile statului român. Convenţia, constituindu-se într-un adevărat tratat încheiat de pe poziţii de egalitate între state suverane, a reprezentat un important succes al diplomaţiei româneşti.

     În împrejurările create, la 31 martie 1877, Guvernul României dispune mobilizarea generală. Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.
La 12)24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porţii Otomane şi a început trecerea Prutului. Pînă la sosirea armatei ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de armata română. Luînd act de noile realităţi, otomanii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande înarmate. România a ripostat bombardînd Vidinul şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat, astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de război între România şi Poartă.

     La 10 aprilie 1877, România a întrerupt relaţiile diplomatice cu Poarta, iar la 29 aprilie, ca urmare a provocărilor făcute de Turcia prin începerea bombardamentelor asupra oraşelor româneşti de pe malul Dunării, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune prin care se declara stare de război cu Imperiul Otoman.
La 9 mai 1877, conform dorinţei cetăţenilor, armatei, opiniei publice, grupurilor politice şi guvernului, Parlamentul avea să proclame independenţa României. Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, arăta că, fiind stare de război cu Înalta Poartă, legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, „sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare”. În aplauzele deputaţilor şi ale mulţimii care participa la dezbateri, Kogălniceanu accentua: „Aşadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara …că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Proclamarea independenţei de stat a României a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile sale. Era o nouă expresie a politicii româneşti de a pune Europa în faţa faptului împlinit.

     Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea de către România a independenţei naţionale a fost, în general, rezervată şi rece, mergînd pînă la ostilitate, în cazul Porţii şi Marii Britanii. Cea dintîi a declarat că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României şi-şi rezervă mijloacele de a le pune în aplicare. Guvernul englez, considerînd proclamarea independenţei României „contrară tratatelor”, s-a pronunţat pentru măsuri de pedepsire. Austro-Ungaria cerea celorlalte puteri europene să se pronunţe abia după război privind neatîrnarea României. Şi Rusia a evitat să se pronunţe faţă de proclamarea independenţei României, la Petersburg considerîndu-se că a fost inoportună măsura adoptată de România. La Paris şi Berlin ştirea a fost primită cu rezerve, oficialităţile franceze regretînd faptul că „ne-am eliberat de garanţiile marilor puteri europene”. Numai Italia, care abia îşi realizase unitatea naţională, a primit cu simpatie politica de independenţă promovată de Guvernul român şi a aprobat în mod tacit actul energic al României.
Aşadar, în condiţiile date, independenţa trebuia să fie consfinţită şi apărată pe cîmpul de luptă, spre a putea fi impusă Imperiului Otoman şi recunoscută de puterile europene.
      La 22 iulie 1877, trupele ruse, sub comanda marelui duce Nicolae, forţează Dunărea la Zimnicea şi pătrund în Balcani. Guvernul român a propus, de la început, o cooperare militară româno-rusă la sud de Dunăre. Dar, diplomaţia rusă, nevrînd să îşi asume vreo obligaţie faţă de România, s-a împotrivit oricărei colaborări. Experţii ruşi apreciau că armata ţaristă îi putea înfrînge prin efort propriu pe otomani.

     Înaintarea armatei ruse s-a lovit de o puternică rezistenţă otomană la Plevna. Aceasta reprezenta un complex de fortificaţii format din 14 redute, care adăpostea 50 de mii de soldaţi şi ofiţeri bine înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa. Plevna constituia cheia operaţiunilor în Balcani, aflîndu-se într-o poziţie strategică ce controla Nicopole – Constantinopol şi Vidin-Tîrnovo. Primele asalturi ruseşti au fost respinse cu pierderi foarte mari. Situaţia militară, ce devenea critică pe frontul balcanic, a determinat comandamentul ţarist să solicite concursul armatei române.
      La 19/31 aprilie 1877, marele duce Nicolae, în calitate de comandant al frontului din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I, în care se spune că: „Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna, ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune, dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti (adică sub comandament românesc). Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. După noi apeluri ale comandamentului ţarist, au fost trimise în Balcani Diviziile a II-a şi a III-a. Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite la întîlnirile lui Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae din august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la Plevna sub comanda luI Carol, asistat de generalul rus Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat. La Plevna au acţionat din rîndul armatei române 38 de mii de oameni şi 108 tunuri.

     Prima mare bătălie la care a participat armata română a avut loc la 30 august 1877, cunoscută sub numele de „a treia bătălie de la Plevna”. Redutele Griviţa I şi Griviţa II, cele mai puternice, considerate drept cheia Plevnei, se găseau în sectorul trupelor române. După o intensă pregătire de artilerie, batalioanele româneşti, sprijinite de cîteva unităţi ruseşti, prin atacuri succesive asupra fortificaţiilor turceşti, au reuşit să cucerească, cu pierderi grele, reduta Griviţa I.
      La 6 septembrie şi 7 octombrie 1877 au avut loc noi asalturi sîngeroase pentru cucerirea celei de-a doua redute de la Griviţa, urmate de altele pentru ocuparea Rahovei. În octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin înfometare. La 28 noiembrie, Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea pentru a se retrage la Sofia, dar, fiind înfrînt, s-a predat colonelului Cerchez, comandantul Diviziei a II-a române. Erau capturaţi, totodată, 45 de mii de soldaţi otomani, dintre care 2.500 de ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfîrşit, Griviţa II şi Opanezul.

      Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului a fost încheiată, victoria finală asupra otomanilor devenind iminentă. Armata română şi-a îndreptat forţele principale spre Vidin şi Belogradgic, pe care le-a încercuit, repurtînd apoi, la 12 ianuarie 1878, o mare victorie asupra turcilor la Smîrdan. În acelaşi timp, armata rusă, printr-o ofensivă fulgerătoare, a ocupat Sofia, Filipopol, Adrianopol, ajungînd la cîţiva kilometri de Constantinopol. În faţa acestui dezastru, Turcia a cerut armistiţiul.
Maniera Rusiei de a încheia pacea a adus relaţiile cu România în pragul rupturii. Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 9/31 ianuarie 1878, dar reprezentanţii României nu au fost invitaţi la negocieri, pe motiv că independenţa proclamată la 9 mai 1877 nu a fost încă recunoscută de Marile Puteri, aşa că nu putea apărea în calitate de subiect al unui act internaţional. Oficialii ruşi au urmat aceeaşi conduită şi în întocmirea Tratatului de la San Stefano, de la 19 februarie/3 martie 1878, care confirma condiţiile armistiţiului.

     Întocmit fără participarea sau consultarea părţii române, Tratatul de pace ruso-turc d ela San Stefano, lîngă Constantinopol, conţine cîteva clauze care au creat satisfacţie românilor, cît şi clauze care au generat în ţară profunde nemulţumiri. Desigur, Tratatul recunoştea independenţa României, dar, totodată, impunea retrocedarea sudului Basarabiei cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail Rusiei, pentru a-şi deschide drumul spre gurile Dunării. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, regele Carol şi cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruşi că îşi încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea teritorială a ţării. Ruşii au replicat pur şi simplu că garanţia fusese îndreptată împotriva Turciei şi au susţinut că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei şi nu României în 1856.

     Partea română era nemulţumită şi de intenţiile Rusiei de a se instala în Balcani. În acest scop, Rusia creează o Bulgarie mare, de la Dunăre şi pînă la Marea Egee, argumentîndu-şi dreptul de a menţine trupe ruseşti în acea zonă pentru a putea interveni în „apărarea creştinilor din Imperiul otoman”. Nemulţumirea autorităţilor române provenea şi din planurile ruşilor de a transforma teritoriul Dobrogei, de acum teritoriu aparţinînd statului român independent, într-un fel de drum permanent pus la dispoziţia armatei ruse. Apoi, prin Tratat, Turcia cedează Rusiei, în schimbul unei părţi din despăgubirile de război, Dobrogea şi Delta Dunării, care, la rîndul ei, îşi rezervase dreptul de a schimba Dobrogea cu trei judeţe din sudul Basarabiei care, în 1856, reintrase în componenţa Moldovei. Cu ce drept? Dobrogea nu era teritoriu turcesc, era străvechi pămînt românesc. Asistăm, din nou, la un tîrg ruşinos pe seama României. Nu este, deci, surprinzător că România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut revizuirea tratatului de pace.

     La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au revizuit Tratatul de la San Stefano, pentru a micşora influenţa Rusiei în Europa de sud-est. Dar ele au lăsat, în mare parte, intacte prevederile privitoare la România, pe care nu o acceptaseră membră a Congresului. După repetate cereri, delegaţia României, reprezentată de Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, a fost acceptată să depună un memoriu, fiind doar „auzită” şi nu „ascultată”. Memoriul argumenta justeţea drepturilor româneşti pe baza Convenţiei româno-ruse din aprilie 1877 şi a participării armatei române alături de cea rusă, cu care cooperase în război la obţinerea victoriei. Esenţa memoriului constă în recunoaşterea independenţei şi integrităţii teritoriale a României.
      Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunoaşte independenţa României, dar punea două condiţii: eliminarea tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în art. 7 al Constituţiei din 1866 şi acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. În compensaţie România urma să primească Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea pînă la linia trasată de la est de Siliştea, pe Dunăre, pînă la Mangalia pe coasta Mării Negre.

Se înfăptuia un act de dreptate istorică. Dobrogea era un străvechi teritoriu getic, unde se înalţă Trofeul lui Traian şi pe care îl stăpînise şi Mircea cel Bătrîn. După 461 de ani de domnie străină revenea la Patria Mamă.
      Deşi operă a celor şapte puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul otoman, Germania şi Regatul Italiei), care au negociat pe seama micilor state şi a României, Tratatul de la Berlin a recunoscut o viaţă independentă statului român. Congresul de la Berlin, în ciuda unor condiţii nedrepte formulate, a reprezentat consacrarea pe plan internaţional a independenţei româneşti şi intrarea cu drepturi depline a României în concertul european.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

ziarulfaclia.ro