Ceiagisii

Ceiagisii
     Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia lui Ptolemeu se afla si neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiti alaturi de piefigi si se apreciaza, dupa cercetarile lui V.Pârvan (Getica), ca ar fi locuit la sud de potulatensi, adica în sud-vestul Munteniei si sud-estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Caucoensii

Caucoensii
     Autorul antic care a mentionat existenta tribului dacic al caucoensilor a fost geograful grec Ptolemeu. Localizati de Vasile Pârvan în "regiunea de munte din Neamt si Bacau si tinutul spre apus din tara secuilor", (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatica si dincolo de Siret pâna la Nistru, ceea ce ne face sa adaugam, în mod logic, la zona locuita de tribul caucoensilor, si în centrul Moldovei. La aceeasi concluzie ne aduce si harta ce însotea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în asa fel, încât se poate deduce existenta, în centrul Moldovei, a caucoensilor. O seama de diferite alte aprecieri referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorita putinelor informatii de care dispunem.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Unitatea etno-culturală a geto-dacilor.

      La sfârşitul mileniului I Î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii in rând cu geţii şi pe daci. Pentru prima dată ei sunt menţionaţi de Caesar în lucrarea "De bello galico", la mijlocul secolului I î.Chr. în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este folosită denumirea de geto-daci. Această denumire ţine cont de diferenţierea regională a triburilor, deoarece geţii locuiau în regiunea de şes de la sud şi est de Carpaţi şi pe ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii-în regiunea intermontană din Carpaţi Pe de altă parte această denumire exprimă unitatea etno-lingvistica şi culturală a acestor triburi. Se presupune că denumirea "dacii" provine de la daos-"lup" în limba înrudită a frigienilor. Despre aceasta par să mărturisească stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de lup în unele izvoare se folosea denumirea de geţi pentru daci de către greci şi de daci pentru geţi (de către romani. Deci, scriitorii greci şi romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se deosebeau şi vorbeau în aceeaşi limbă.
     Tentativele unor istorici sovietici de a diviza tracii de nord in doua grupuri separate: cei de vest - geţii, şi cei de est - dacii, nu se bazează pe nici un fel de materiale arheologice sau scrise şi se află în contradicţie cu totalitatea izvoarelor istorice şi lingvistice.
     Unităţii etnoligvistice a geto-dacilor, mărturisită de scriitorii antici, ii corespunde şi unitatea de cultură materială, răspândită pe întreaga arie a vieţuirii tracilor de nord Din secolele II-I î.Chr. se consolidează unitatea de cultură geto-dacă, căreia îi corespunde o comunitate unitară etnică, ajungând la o treaptă nouă de organizare politică - cea a constituirii statului.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Arta si Credintele Tracilor

     Arta tracilor şi-a găsit întruchiparea în ornamen­tarea ceramicii, în figuri zoomorfe şi antropomorfe din lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mărturisesc despre un gust frumos şi o tendinţă de a reda cu multă fidelitate realitatea. Influenţele externe (greceşti, scitice etc.) se îmbină armonios cu elementele locale.
     Decorul în formă de cerc de pe vase şi arme denotă ataşamentul tracilor faţă de cultul Soarelui. Credinţa lor era politeistă (mai mulţi zei). Zeul suprem era Zalmoxis (după Herodot) sau Zamolxis (după Strabon). Herodot scrie şi despre zeul Gebeleizis, zeul soarelui. In opinia unor istorici acesta a fost iniţial numele zeului suprem al dacilor, care apoi a fost înlocuit cu Zamolxis.
      Autorii antici scriu că tracii credeau în nemurire. Se credea că cel decedat pleacă la Zamolxis. La fiecare 4-5 ani tracii trimiteau zeului suprem un sol, sacrificând cu acest scop pe un membru de vază al tribului (prin aruncarea peste suliţi ridicate în sus). Tracii practicau atât incinerarea (arderea), cât şi înhumarea (înmormântarea) celor decedaţi, în mileniul I î.Chr. predomină incinerarea.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Ocupatia si Modul d e Viata al Tracilor

     Tipul principal de aşezare a tracilor era satul, alcătuit dintr-un număr restrâns de locuinţe. Casele construite la suprafaţă aveau pereţi din bârne, împletite cu nuiele şi unse cu lut. Mai rar se foloseau locuinţe sub formă de colibi şi bordee. Multe localităţi erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu şanţuri umplute cu apă. Localităţile întărite serveau drept reşedinţe ale căpeteniilor de triburi (asemenea reşedinţe erau la Butuceni (Orhei), Răcătău (Bacău), Otomani (Bihor), Sărata Monteoru, Babadag etc.)
     Tracii, conform izvoarelor istorice, şi mai ales conform imaginilor de pe Columna lui Traian şi Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de statură potrivită, puternici, aveau un termperament aprins, erau luptători experimentaţi în multe conflicte militare. Mediul natural în care trăiau şi modul de viaţă care îl duceau le asigurau o viaţă lungă. Ei se îmbrăcau în cămăşi lungi încinse cu brâe, purtau pantaloni (iţari) din cânepă sau in, dar iarna cojoace. Persoanele din mediul aristocraţiei tribale (numiţi tarabostes sau, în latină, "pileaţi") purtau pe cap căciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiţi comaţi sau, în latină, "capillati") erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămeşi cu mâniei croite din materialul întreg, catrinţe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamănă cu portul naţional al ţăranilor români de astăzi din zona de munte.
     Tribul era forma principală de conveţuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu. Conducătorii războinici şi slujitorii cultelor religioase (sacerdoţii) aveau un rol deosebit în organizarea tribului. Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor, reprezentanţi ai aristocraţiei tribale. Această parte activă a membrilor comunităţii capătă posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socială.
     Ocupaţiile tracilor au progresat în continuu, având la bază agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile. Agricultura primitivă se practica cu brăzdarul din lemn sau corn de cerb. In secolul al V-lea Î.Chr, în agricultură se generalizează unelte de fier. în secolul al II-lea î.Chr. tracii de nord au preluat de la tracii de sud brăzdarul de fier. O ocupaţie de bază era şi creşterea animalelor. Spre sfârşitul mileniului al II-lea î.Chr. tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodărească şi militară. Dintre meşteşuguri cele mai importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor preţioase) şi ceramica, în prima jumătate a mileniului I î.Chr. tracii au preluat roata olarului, probabil de la celti.
     http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Limba Tracilor

     Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup - kentum- formau limbile: greaca, latina, celta,germana). Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat. O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.
     Divizarea tracilor în două grupuri mari - de nord şi de sud a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părerea că este vorba de două dialecte, iar alţii, - de două limbi diferite. Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul -"dava", iar la cei de sud - cu "para", însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Triburile Tracilor

        Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer "Iliada" şi "Odiseea". Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia - Trăda (secolul al XIII î.Chr.)
     Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirmă că ""Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inziloi". Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că "dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile".
     La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) - tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi-tracii de nord (septentrionali).
      La sud de Balcani autorii antici au menţionat următoarele triburi:  odrişii,  brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.
     Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrişii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 Î.Chr.) scria că "întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi". Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.
     La nord de Balcani locuiau Getii  (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageţii (la gurele Nis­trului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei),  ş.a.
      La mijlocul mileniului I î.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei eline, a tracilor de sud şi a sciţilor. In procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. In acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi.
     Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase. în Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măşcărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX î.Chr. în secolele IV-II devine una din cele mai puternice fortposturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.
     Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la "părintele istoriei" Herodot. în relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 î.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane. Această împotrivire a avut consecinţe grele - geţii "au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
     Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creste. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre. Pe malul dobrogean, în secolul al. VII-lea. î.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia) ş.a. în secolul al Vl-lea î.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. De tot în bazinul pontic au fost create circa 90 de colonii.
     Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea ce a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III î.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tracii - Originea Tracilor

     Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele. Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
     În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul Carpato-Balcano-Pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.
     Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III - II î.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la Vest şi râul Ind la Est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri - "Kurgane", unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elinii, italicii, celţii, germanicii.
     In spaţiul Carpato-Dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Conveţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pretracice. Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
      Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III î.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului. Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologică Monteoru (mileniul II î.Chr.) La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul Balcano-Carpatic se cristalizează etnia tracilor timpurii. (La est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic -Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi - Suzoni, Bolde-Karaburma).
     Istoricii români consideră că grupurile pretracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII î.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. în Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale - Wieltemberg, Otomani etc. în urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste). Prima fază a fierului, râspăndită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 î.Chr. O a doua fază a epocii fierului, numită Latene (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 î.Chr. -105 d.Chr.

     La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică-la Sud, şi până la râul Nipru - la Nord; de la Tisa Superioară - la Vest, până la Marea Neagră -la Est.

     Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinînd lumii tracice.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Carpodacii

Carpodacii
Neam mentionat în lucrarea istoricului grec Zosimos (sec.V e.n.). Istoria noua, în lucrarea în care ni se relateaza ca "Teodosius a respins pe sciri si pe carpodaci si, învingându-i în lupta, i-a silit sa treaca Istrul si sa se întoarca pe meleagurile lor." Denumirea de carpodaci, pe care n-o mai întâlnim în celelalte izvoare scrise, a fost interpretata de istorici în mod diferit: carpodacii ar fi ori "daci amestecati cu carpi", ori "carpi de origine dacica", ori,"daci în tara carpilor". Fiecare formulare ofera concluzia ca n-ar fi vorba despre o singura populatie, ci despre doua neamuri de aceeasi origine (daca). V.Pârvan a identificat numele carpodacilor cu acela al carpilor, importanta uniune de triburi dace de la este de Carpati. Cercetarile si descoperirile arheologice recente au dovedit justetea acestui punct de vedere, demostrând o data în plus identitatea carpodacilor cu aceea a carpilor. Denumirea de carpodaci folosita de Zosimos se refera la populatia carpica ramasa pe loc, în Dacia, dupa ce o parte a acestei populatii a fost transferata în Imperiul roman, la sfârsitul sec.III si începutul sec.IV e.n.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Carpii

Carpii
Populatie de origine dacica. În secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la est de Carpati pâna la Nistru. Dupa unii cercetatori, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte), nume ce deriva fie din radacina sker="a taia", fie din alfabetul Karpë, Karme (karp-m)= "stânca; dupa altii, el ar deriva din radacina indo-europeana Kar = "a lauda". Indiferent daca numele carpilor vine de la Carpates (munte), ori de la forma indo-europeana Kar, un lucru este sigur si anume ca populatia carpica a locuit în preajma muntilor Carpati. V.Pârvan si alti istorici considera însa ca muntii Carpati au luat numele de la carpi. Majoritatea cercetatorilor, români si straini, au presupus originea dacica a carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel, denumirea de carpodaci, folosita de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a fost tradusa prin "carpii de origine dacica". Originea dacica a carpilor poate fi, însa, dovedita cu prisosinta pe cale arheologica. Analiza atenta a izvoarelor scrise (antice) si a datelor arheologice sprijina autohtonia carpilor în spatiul est-carpatic românesc si infirma ipotezele conform carora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiti de Herodot (IV,17), Strabon (XII, 3,21) si Pomponius Mela (II,1,7) ca si carpizii întâlniti la Ephoros (frag.158,78) si Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt carpi, asa cum considera majoritatea cercetatorilor (W.Tomaschek, E.H.Minns, V.Pârvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi înrudite cu carpii. În felul acesta nu mai putem sustine ca cele mai vechi izvoare literare îi fixeaza pe carpi în sud-vestul Ucrainei. Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei în cca. 200 puncte, majoritatea concentrându-se în zona subcarpatica si centrala a provinciei, acolo unde au fost îngropate (tot de carpi) si cele mai multe tezaure monetare (romane).


 Vestigii ale civilizatiei carpilor s-au descoperit si în zona dintre Prut si Nistru. Organizati într-o puternica uniune tribala, carpii, au dominat, din punct de vedere economic, politic si militar, atât unele triburi de origine dacica (dacii liberi din Muntenia), cât si populatiile "barbare" patrunse în zona extracarpatica a României, din rândul carora amintim pe sarmati. Dupa înfrângerea costobocilor de catre romani si asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci si cei mai periculosi dusmani ai Imperiului roman la Dunarea de Jos (Iordanes, Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianta cu sarmatii, gotii si alte semintii. Izvoare literare si epigrafice (texte, inscriptii pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemneaza numeroase conflicte în secolele III-IV e.n.
(anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318).
Ca urmare a victoriilor obtinute asupra carpilor, unora dintre împarati li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus si Constantin cel Mare). În urma acestor conflicte, o buna parte dintre carpi au fost transferati în Imperiul roman, iar altii au continuat sa traiasca pe teritoriul lor de bastina, alaturi de goti. Teza conform careia întreaga populatie carpica a fost transferata în imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum solum sau Carporum gensuniversa in Romania se tradidit (Aurelis Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH, IX, 230), nu mai poate fi sustinuta. Între carpi si romani au existat si relatii pasnice, fapt dovedit de o serie de materiale arheologice si tezaure monetare romane (peste 75) descoperite în teritoriul carp. Unele dintre tezaure provin, probabil, din vânzarea unor produse, iar altele din subsidii platite de romani, carpilor. Cultura carpica, datata între anii 107-319, este dacica în esenta ei si poate fi considerata ca o forma evoluata a La Tene-ului getodacic, careia i s-au adaugat influentele romane si sarmatice. Este una din cele mai frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atesta deopotriva talentul si harnicia oamenilor care au creat-o, cât si treapta de civilizatie pe care au atins-o.
Carpii sunt mentionati pentru ultima data în anul 381 de catre istoricul grec Zosimos (IV, 34,6), asa cum arata stirile sub numele de carpodaci. La acea data, alaturi de huni si sciri, ei au facut o noua incursiune în imperiu si au fost respinsi de împaratul Theodosiu I, fiind obligati sa se întoarca în locurile de unde venisera. Istoricul antic a folosit denumirea de carpodaci pentru a arata ca cei alungati la nord de Dunare au fost carpii din Dacia si nu cei care se aflau în imperiu, transplantati aici la sfârsitul sec. III si începutul sec. IV. Sensibili si originali, într-o masura mai mare au asimilat treptat numeroase grupuri de populatii migratoare si au contribuit din plin la etnogeneza poporului român. Patrunzând pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia si Scythia Minor, ei au revitalizat elementul dac si l-au facut sa reziste si sa iasa victorios din confruntarea cu neamurile germanice si cu alti migratori.

 Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p.132-137

  Gheorghe Bichir, Noi contributii la cunoasterea culturii materiale a carpilor, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 16, 1965, 4, p. 675-696;           Idem, Les Carpes a la lumiere des dernieres découvertes archéologiques de Moldavie, în Atti del VI Congresso Internazionale delle scienze   preistoriche e protoistoriche, III, Roma, 1966, p.74-78;

           Idem, Descoperiri carpice în regiunea Galati, in Danubius, 1, 1967, p.115-127;
           Idem, La civilisation des Carpes (IIe-IIIe siecles de n.e.) a la lumiere des fouilles archéologiques de Poiana Dulcesti, de Butnăresti et de Pădureni, in Dacia, NS, 11, 1967, p.117-224;
           Idem, In legătură cu riturile funerare la carpi, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 20, 1969, 2, p. 219-236;
           Idem, Carpii în istoriografia română si străină, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 22, 1971, 2, p.179-189;
           Idem, Cultura carpică, Bucuresti, 1973;
           Idem, Dacii liberi din zona extracarpatică a României în secolele II-IV e.n., in Muzeul National, 1, 1974, p. 23-34;
           Idem, Les Daces libres de l'époque romaine a la lumiere des données archéologiques, in Thraco-Dacica, I, 1976, p. 287-308;
           Idem, Archaeology and History of the Carpi from the Second to the Fourth Century A.D., I, BAR, Suppl. Ser., 16 (1), 1976.
          Idem, Carpii, in Magazin istoric, anul X, nr. 2 (107), februarie, 1976, p. 33-34.
http://www.enciclopedia-dacica.ro/