Trausii

      Trib tracic care locuia in zona muntilor Rodopi, trausii au intrat in atentia izvoarelor istorice datorita obiceiului lor de a-si plinge nou-nascutii pentru necazurile ce-i asteapta in vviata si de a se bucura, in schimb, la inmormintari, cind pasamite, mortii scapau de griji, traind de acum inainte fericiti. Primul care mentioneaza acest obicei este Herodot urmat si de alte izvoare. Dupa cum sublinia istoricul grec, trausii, ca si getii care se credeau nemuritori, se deosebeau de ceilalti traci. Aceasti comparatie cu getii a dat nastere in timpurile noastre unor speculatii, dupa care trausii nu ar fi fost un trib sud-tracic, ci ar fi apartinut ramurii nordice a tracilor.
     Niste izvoare mai tirzii ca Hesychios, de pilda, ii denumesc popor scitic, iar Stefan din Bizant arata ca grecii ii numeau si agatirsi.. Aceste date concorda cu ipoteza ca trausii sint veniti dinspre nord in Tracia, si anume, poate din Carpati (de aici confuzia cu agatirsii). Trebuie subliniat ca prin popor scitic nu se intelege neaparat o origine etnica scitica. Mai degraba este vorba de un trib din zona de interferenta cu cultura scitica, deci din spatiul carpato- dunarean.   Chiar despre geti, Tucidide spune ca au imprumutat unele obiceiuri scitice in privinta modulul de lupta (arcasi calari). Asadar, credem ca este verosimil si-i considerim pe trausi ca un trib desprins din ramura nord-tracici si patruns, inspre Muntii Rodopi, probabil in a doua jumatate a secolulul VII, cind au avut loc miscari de triburi datorita luptelor dintresciti si cimerieni. Ar fi hazardat sa-i consideram pe trausi rude apropiate ale getilor, dar aceasta ipoteza nu trebule pierduta din vedere, putind fi confirmata cindva cu ajutorul arheologiei.
     Este probabil ca trausii, ca si agatirsii sau siginii, reprezinta triburi dizlocate din locul lor de bastina, in urma framintarilor din sec. VII i.e.n.. Prin aceasta ei au vehiculat elemente de cultura materiala si spirituala in zone mai departate de locul de bastina.


http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tinii

     Trib tracic mentionat înca de Herodot printre neamurile din Asia Mica asupra carora îsi întinsese stapânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege al Lidiei. Strabon îi aminteste printre triburile trace care "au parasit cu desavârsire Europa", fenomen ce s-a produs în doua etape, prima în sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n. Aceasta informatie, pe care o gasim si la Pliniu cel Batrân se vadeste în parte falsa, pentru ca în veacurile urmatoare tinii au fost prezenti înca în numar mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizant. Într-adevar, pe teritoriul lor s-a desfasurat actiunea militara din anii 400-399 î.e.n., prin care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisa, a întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanti de Xenofon, un regat în sudul Traciei, unde domnise si tatal sau, Maisades, rasturnat de supusii sai, cu câtiva ani înainte. Medokos, regele odrisilor, fusese de acord cu aceasta actiune, ceea ce arata ca populatiile din regiunea respectiva scapau deseori de sub controlul puterii centrale a odrisilor. Faptul este confirmat de relatarile lui Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care desi adunase o armata numeroasa, pierduse multi oameni în aceast tinut, unde tinii îi luasera pâna si lucrurile".  
      Tinii erau considerati între traci ca "cei mai buni luptatori, mai ales în timpul noptii". Satele din câmpia tinilor erau bogate, asa cum reiese din episodul în care se relateaza ca într-o singura lupta, grecii aliati cu Seuthes au capturat de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, si 10.000 alte capete de vite. Casele lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii, ca si alti traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau si urechile, si se îmbracau în tunici care le acopereau pieptul si coapsele.Calaretii purtau în plus mantii ce le atârnau pâna la picioare.
       Pe coasta traca se afla o regiune pustie si stâncoasa, din care faceau parte promontoriul Thynias si orasul Thynia (azi Iniada în Turcia). Tinutul apartinea coloniei grecesti Apollonia, asa cum ne informeaza Strabon, dar afirmatia acesteia pare sa fi fost mai mult nominala. Regiunea se bucura de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de actiune predilecte ale piratilor traci (vezi la Asti). Xenofon în "Anabaxis" , ne relateaza chiar ca "tracii ce locuiau în aceste locuri înfipsesera stâlpi de demarcatie si fiecare trib jefuia corabiile ajunse în portiunea lui "caci înainte de introducerea acestui sistem avusesera loc ciocniri sângeroase pentru împartirea prazii.   De notat ca în enumerarea obiectelor gasite de grecii lui Xenofon la fata locului, se afla cea mai veche indicatie despre comertul de carte: foi de papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.


http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Terizii

     Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos si apoi de lexicografii bizantini Photios si Suidas. Istoriografia moderna îi considera de asemenea geti, din moment ce - ne-o spune Suidas- cred si ei în nemurirea sufletului. În legatura cu localizarea lor, istoricii leaga numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic (Dionysopolis), mentionat de mai multi autori antici, printre care Strabon, Ptolomeu, Arrian si denumit azi capul Caliacra (numele actual se gaseste în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). 
      Din istoria asezarii de pe promontoriul Tirizis, înca în curs de cercetare, se cunoaste, doar faptul ca ea a servit ca ascunzatoare a tezaurului lui Lisimah, urmasul lui Alexandru cel Mare si stapânul partii europene a regatului acestuia (323-281 î.e.n.).   Tot aici s-a gasit o inscriptie dedicata lui Rhoemetalces, regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, promotoriul a servit ca loc de refugiu pentru rebelii condusi de Vitallianus (514 e.n.), comandantul bizantin care s-a rasculat împotriva lui Anastasius I, împaratul Imperiului roman de Rasarit.


Al. Suceveanu, Neamuri si triburi tracice, in Magazin istoric, anul X, nr. 8, (113), august, 1976, p.44-45


I. C. Dragan, Noi, tracii. Istoria noastră multimilenară, vol. I, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1976.


http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Tagrii

      Populatia antica, pomenita în "Geografia" lui Ptolomeu si localizata de el, lânga Dacia, între bastarni si tyrageti. Dupa parerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii ar putea fi un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelasi istoric nu admite legatura facuta de catre unii specialisti straini între tagri si o inscriptie mai târziu de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare.


Constantin Preda, Tagrii, in Magazin istoric, anul XI, nr. 3 (120), mar. 1977, p. 51.


http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Sithonii

     Ramura a importantului trib tracic al edonilor. Strabon ne informează ca locuiau in Sithonia, care se afla in partea centrala a Peninsulei Calcidice. Dupa o editie pastrată in "Istoria naturala" a lui Pliniu cel Batran,  din sithoni se trage prinţul trac Orfeu, considerat in poemele homerice ca fiind primul poet. Cantăreţ irezistibil, după alţi autori participant la expediţiile argonauţilor, Orfeu — fiul lui Oiagros, regele tracilor, şi al muzei Caliope — s-a întors in Tracia, unde s-a indrăgostit de nimfa Euridice, pe care a incercat s-o salveze din infern.
     Poetul ar fi fost ucis de femeile trace. In Scrisori din Pont, poetul latin Ovidiu ne informează că garnizoana de la Aegyssus (Tulcea de azi) se afla sub oblăduirea unui rege sithon, care, după părerea unor istorici, nu era altul decit Rhoemetalces I, regele odrisilor.
     De la el cetatea trecuse în mina unui „duşman "sălbatic", care a fost învins de Vitellius, unchiul viitorului împărat roman Vitellius Aulus (aprilie — decembrie 69   e.n.) ce adusese trupele pe Dunăre.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Sucii

     În izvoarele literare si epigrafice, acest trib getic este mentionat fie succi, fie suci. Dupa aceleasi surse, membrii tribului respectiv sunt semnalati în trei locuri. În muntii Haemus se cunoaste trecatoarea Succilor, controlata mult timp de acest trib si identificata azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre importanta ei strategica vorbesc Ammiannus Marcelinus si alti istorici.

     Dupa unii filologi, printre care si Tomaschek, toponimicul este de obârsie indo-eruropeana însemnând "despicatura". Se pare ca din pasul Succilor balcanici au emigrat doua grupe de populatie spre Dunare.

     Unii dintre suci s-au asezat la rasarit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoala), din judetul Constanta, Sucidava dobrogeana este mentionata de Tabula Pentigeriana de Itinerarium Antonini, de catre o inscriptie din vremea lui Aurelian si a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunare si s-a asezat la apus de gura Oltului, în câmpia româneasca. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizata precis dupa inscriptii si dupa Procopius, la Celei-Corabia în jud.Olt. Sapaturile arheologice au identificat la Celei o fortificatie a sucilor sub temeliile cetatii romano-bizantine si o asezare a lor în zona înconjuratoare. Numai cetatea a fost distrusa de romani mai înainte de cucerirea Daciei. Asezarea civila s-a mentinut, putându-se constata ca a avut legaturi economice cu lumea elenistica si cu negustorii romani din vremea republicii. Sub stapânirea romana din sec. II-V e.n., sucii din câmpia româneasca au fost organizati într-un territorium Sucidavense de caracter civil si militar. De la Aurelian pâna la invaziile hunilor a rezidat acolo un prefect al Legiunii V Macedonica, ce-si avea sediul principal pe malul opus, la Oescus (Ghighen, în Bulgaria). La Sucidava, ceramica dacica a sucilor si alte materiale pot fi urmarite din sec. II î.e.n., pâna în sec.IV e.n.. Ultima mentiune a toponimului sub forma Sycibida o avem de la Procopius.

Dumitru Tudor, Sucii, in Magazin istoric, anul X, nr. 7 (112), iulie, 1976, p. 33-34.

Hristo M. Danov, Tracia anticǎ, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976;

Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1988.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Singii

     Neam de origine geto-daca, localizat pecursul inferior al Muresului, unde se afla localitatea SINGIDAVA pomenita de Ptolemeu si indentificata cu dava descoperita la Cugir. Neamul singilor era destul de numeros incit ajunsesera sa se intinda pina la Dunarea de Mijloc, in zona de azi a Belgradului unde intemeiaza o alta cetate pe care celtii aveau sa o numeasca SINGIDUNUM. Aceisi singi par sa fi migrat spre vest pina in Moravia, unde se afla localitatea SINGONE si spre sud pina in peninsula calcidica (nordul Greciei) unde este atestata o localitate numita SINGOS din carea derivat si numele golfului din apropiere, Singiticus.

Constantin Preda, Singii, in Magazin istoric, anul XI, nr. 11 (128), nov. 1977, p. 47-48

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Siensii

     Alaturi de celelalte populatii din Dacia, pe care Ptolemeu le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt mentionati si siensii. Dupa calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomita si Buzau , adica în partea de nord- est a Munteniei, corespunzatoare judetelor Buzau si Braila. Cercetarile numismatice recente, bazate pe o mai buna cunoastere a monedelor geto-dacice de tip Dumbaveni si Înotesti-Racoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râu Buzau si pâna pe cursul inferior al Siretului. Aceasta uniune de triburi ar putea fi constituita de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie sa fi ocupat o zona mai mare fata de cea propusa de V.Pârvan. Important de amintit în aceasta privinta este faptul ca, însa din sec.III î.e.n., getii din aceasta regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viata politica si economica a oraselor grecesti de pe coasta de vest a Marii Negre

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Serdii

     Trib tracic care a locuit in vestul actualei Bulgarii, mai exact in jurul actualei capitale Sofia. Din istoria serdilor stim doar ca au fost invinsi, in anul 29 ien , de catre M. Licinius Crassus. Centrul lor se numea Serdica ( azi Sofia) Cercetarile invatatilor bulgari ( Boris Gerov; Velizav Velkov) , au stabilit cu destula precizie evolutia acestui centru, de care se leaga istoria serdilor de-a lungul epocii romane. Serdica s-a bucurat de o mare faima in sec. IV en, astfel incit imparatul Constantin cel Mare ( 307-337 en) ar fi dorit sa-si transfere aici capitala imperiului. In anul 447, hunii, condusi de Attila au distrus infloritoarea asezare , care a fost refacuta mai tirziu, in vremea lui Justinian ( 527-565) ; din acea perioada , este atestata existenta unei mari biserici inchinata "Sfintei Intelepciuni" ( in lb. Greaca =Hagi Sofia) de unde vine numele actualului oras. Tot serdii au fost si principalii locuitori ai unei diviziuni administrative de origine elenistica, strategia Serdike, inclusa in vremea lui Hadrian ( 117-138 en) in teritoriul orasului Serdica.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Sacii

     Tribul sacilor este mentionat de istoricul Aurelius Victor. Despre localizarea lor s-a pronuntat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul orasului de pe Dunare, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunareni), la sud de Axiopolis (azi Cernavoda). Mentionata în Notitia Digniatum Orientis ca sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formatiune militara), localitatea amintita a facut în ultima vreme obiectul unor intense cercetari datorate arheologului C. Scorpan, ale caror rezultate sunt publicate în revista constanteana Pontica. De aici rezulta ca în preajma unei asezari indigene- care trebuie sa fi purtat numele de Sacidava - s-a instalat, pe la începutul sec.II e.n., un castru a carui viata dureaza pâna în primele decenii ale sec.VII e.n.. De evolutia acestor doua unitati, castru si asezarea indigena - trebuie legata istoria sacilor în epoca romana, care, în aceste conditii, pot fi de asemenea, considerati un neam getic.

Al. Suceveanu, Neamuri si triburi tracice, in Magazin istoric, anul X, nr. 8, (113), august, 1976, p.44-45.
I. C. Dragan, Noi, tracii. Istoria noastră multimilenară, vol. I, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1976.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/